10 octombrie 2010

Intalniri internationale de catarare traditionala - 2010

Anul acesta, Federatia Romana de Alpinism si Escalada mi-a oferit ocazia de a participa la doua intalniri internationale de catarare traditionala desfasurate in doua zone complet diferite: “International Sea Cliff Climbing Meet”, organizata de British Mountaineering Council (B.M.C.) intre 9 si 16 mai in Cornwall si “Trad Climbing International Meeting 2010” organizata de Clubul Alpin Academic Italian (C.A.A.I.) intre 19 si 25 septembrie in Valle Dell’Orco, din Parcul National Gran Paradiso din Piemont.



In Cornwall, zonele de catarare sunt raspandite pe zecile de faleze marine aflate pe malurile peninsulei Penwith. In general, traseele nu au mai mult de 2 -3 lungimi de coarda iar tipurile de roci pe care se afla acestea – granit, “greenstone” sau “keelas slate” (o varietate locala de ardezie) – permit folosirea protectiilor mobile, care sunt singurele mijloace de asigurare acceptate atat pe parcursul catararii cat si pentru amenajarea regruparilor. Din aceasta cauza, cu foarte rare exceptii, in trasee nu exista spituri sau pitoane, iar capul de coarda isi monteaza protectii mobile pe masura ce se catara.

Faleza Bosigran


Adesea, posibilitatile de asigurare sunt destul de rare sau destul de marginale, ceea ce imprima catararii un caracter foarte angajat. Cu toate acestea, absenta posibilitatilor de montare a protectiilor mobile nu justifica in mod automat montarea unui spit sau baterea unui piton, asa cum se procedeaza in alte zone, ci mai curand reprezinta o provocare pentru capul de coarda.

Acesta trebuie sa-si asume catararea fara protectie a pasajului respectiv - ceea ce poate insemna inaltimi de cadere destul de mari sau uneori chiar riscul de cadere pe sol – sau sa renunte la ascensiune.

Din aceasta cauza, sistemul britanic de apreciere al dificultatii traseelor tine cont atat de angajamentul necesar pentru reusita ascensiunii (gradele adjectivale - de la Moderate la Hard Very Severe, urmate de Extreme de la 1 la 11)cat si de dificultatea tehnica a catararii, pentru care se foloseste scala UK. Aceasta arata la fel ca si scala frantuzeasca - o cifra urmata de litera a, b sau c - dar gradele difera destul de mult (de exemplu, 5b UK este cam F6b).

Doua dintre traseele urcate pe faleza Kenidjack - Roca este "Keelas slate", un soi de ardezie.

De cele mai multe ori, accesul la traseele de pe falezele marine se face prin descatarare prin locurile mai putin dificile sau prin rapel, iar planificarea ascensiunilor trebuie sa tina cont de orarul mareelor, care adesea pot inunda zonele de la baza traseelor.

Catararea din Penwith are o lunga traditie - prima ascensiune cunoscuta a unui traseu a fost facuta in 1858 – iar cataratori ca Joe Brown, Frank Cunnings sau Pat Littlejohn, care au contribuit la dezvoltarea zonelor de catarare sunt cunoscuti si respectati de intreaga comunitate.

Prima lungime de coarda din Thin Wall Special - E1 5b, la Bosigran



Intalnirea “trad” din septembrie s-a desfasurat in Valle dell’Orco, o vale alpina - Ceresole Reale, comuna care a gazduit intalnirea, se afla la cca. 1600 m altitudine - aflata in Parcul National Gran Paradiso din Piemont. Pana la sfarsitul anilor ’60, peretii din gneiss aflati pe versantii vaii Orco si ai vailor adiacente au fost ignorati complet, in favoarea ascensiunilor alpine “adevarate”.

Primele trasee din zona sunt deschise abia la inceputul anilor ’70, iar pe parcursul urmatoarelor patru decenii valea a devenit o zona importanta de catarare de interes international. Astfel, noul ghid de catarare al lui Maurizio Oviglia, tiparit in 2010 inventariaza 39 de faleze pe care se afla sute de trasee.


Peretele Caporal

In general predomina catararea pe fisuri in care se pot monta protectii mobile (cea mai dificila dintre acestea este deja celebra “Green Spit” 8b urcata liber de Didier Berthod), dar unele trasee trec peste fetze compacte in care singurele asigurari posibile sunt spiturile.

Din pacate, in multe trasee exista spituri chiar daca alaturi de acestea sunt fisuri in care se pot monta protectii mobile solide. Unele dintre acestea (si probabil si pitoanele din traseele clasice) au fost montate la premiera, dar cele mai multe sunt urmarea actiunilor de “retro-bolting”.


Torre di Aimonin

Accesul la baza traseelor de catarare implica urcusuri abrupte prin padure si bolovanis, dar de regula acestea nu dureaza mai mult de jumatate de ora, iar in general coborarea la terminarea traseului se face prin rapeluri folosind ancorele amenajate cu spituri.

Traseul Incastromania



Cu toate ca aceste doua zone de catarare sunt atat de diferite, intre ele exista totusi o legatura subtila. La inceputul anilor ’70, stilul britanic de catarare traditionala - in care capul de coarda nu foloseste protectii fixe (spituri, pitoane) ci doar protectii mobile sau naturale, pe care le monteaza pe parcursul ascensiunii – a fost importat in Yosemite Valley, U.S.A., ceea ce a determinat aparitia curentului “clean climbing”: protectiile mobile devin noul standard, pitoanele si spiturile sunt folosite din ce in ce mai putin, iar cei care inca mai recurg la acestea sunt acuzati de “bad style”.

In Italia, tot la inceputul anilor ’70, Gianpiero Motti elaboreaza filosofia “Il Nuovo Mattino”, care aduce catararea “alpina” pe peretii mai accesibili, dar mai putin “gloriosi” aflati in vaile ignorate pana atunci. Inspiratia pentru acest tip de catarare – al carei scop era dificultatea propriu-zisa si nu atingerea unui varf sau a unei creste – era data de informatiile provenite de peste Atlantic.

Traseele din Yosemite aprindeau imaginatia celor mai buni cataratori italieni ai vremii care adopta stilurile de catarare practicate acolo, iar peretii pe care se deschid noile trasee din Valle Dell’Orco primesc nume care arata acest lucru: Sergent si Caporal sunt aluzii la faimosul El Capitan.

Totusi, multe dintre traseele din aceasta perioada sunt deschise intr-un stil hibrid, in care se folosesc pentru asigurare protectiile mobile specifice curentului “clean”, dar si pitoanele mostenite din “alpinismul eroic” sau spiturile care incepusera deja sa fie folosite in traseele din Alpi.

Desigur, in Valle dell’Orco (la fel ca in Yosemite), existenta a doua tendinte complet diferite in asigurarea traseelor – protectii mobile vs. spituri – a dus la dispute acerbe, care pe langa discutii inflacarate intre cele doua tabere, s-au manifestat si prin interventii brutale asupra traseelor. In ambele zone stanca poarta urmele “razboiului spiturilor”, care au fost scoase de unii, montate din nou de ceilalti, scoase din nou, doar ca sa fie puse iarasi la loc...

10 august 2010

Costila - catarare trad pe trasee echipate cu spituri

Au trecut multi ani de cand m-am catarat ultima data in zona Costila, iar intre timp s-au schimbat multe. Mentalitatea "sportiva" a inlocuit spiritul de aventura, iar ca urmare, toate traseele mai frecventate din zona au fost echipate cu ancore chimice sau mecanice, astfel incat noua generatie de cataratori sa fie ferita de pericole.

Pentru ca natura protectiilor din trasee determina intr-o oarecare masura stilul catararii, m-am intrebat in ce stil se mai catara lumea in Costila. Despre "alpinism" nu poate fi vorba pana nu vine iarna, despre "teren de aventura/trad" nu poate fi vorba din cauza protectiilor fixe din trasee, despre "big wall" nici atat din cauza lungimii traseelor si nici "escalada" nu prea este din cauza frecventei folosiri a spiturilor pentru "odihna" sau inaintare.

Dupa cum vad eu lucrurile, in Costila lipsa de stil a devenit un stil in sine (costilism ?!): in prezent se foloseste o combinatie convenabila de reguli arbitrare si de compromisuri care sa justifice o forma de catarare in care totul este permis.

Nu mai conteaza cum ai reusit sa parcurgi traseul, ceea ce conteaza este sa ajungi sus prin orice mijloace, chiar daca asta inseamna sa incalci "constrangerile" oricarui stil sau sa cobori traseul la nivelul tau. Orgoliul conteaza mai mult decat etica...



In amintirea vremurilor cand stilul de catarare mai insemna ceva pentru "costilisti", mi-am propus un experiment: sa merg in week-end la Costila si sa parcurg in catarare libera cateva dintre traseele reechipate cu spituri, folosind doar protectii mobile.

Sambata dimineata am intrat in Fisura Intrerupta din Tzancul Ascutit, care pe vremuri era un traseu "obligatoriu" pentru cei care invatau sa se catere in Costila. Acum, vechile pitoane au fost indesite sau inlocuite cu spituri, dar niciuna dintre protectiile fixe nu a fost intr-adevar necesara: cateva friend-uri medii si un set de nuci au fost absolut suficiente pentru parcurgerea in siguranta a celor doua lungimi de coarda (cu regruparea la copac in loc de spituri...).

Urmatorul traseu a fost un alt "clasic", Fisura Rasucita din Tzancul Mic, care de asemenea a fost reechipat cu spituri. Din nou, un set de nuci, cateva tri-came si cateva friend-uri au fost mai mult decat suficiente pentru asigurarea pe primele doua lungimi. Din pacate, Roxana nu a reusit sa mai recupereze o tri-cama #.5 dintr-o alveola, asa ca din regruparea a doua am coborat in rapel, iar pe drum am scos si protectia intzepenita.

In final, asa cum banuiam, concluzia "experimentului" a fost ca protectiile fixe din traseele urcate nu erau necesare, iar prin echiparea cu spituri a acestor linii comunitatea de cataratori a primit niste trasee de escalada lipsite de interes si a pierdut niste trasee de trad in care putea invata si experimenta un stil de catarare curat, care sa nu presupuna distrugerea stancii.

Asemenea trasee ar fi trebuit sa devina scoala in care generatiile actuale si viitoare sa redescopere aventura, sa invete tehnicile de asigurare cu protectii mobile si sa-si formeze un nou fel de a privi catararea. Din pacate, din cauza "monopolului" escaladei sportive din ultimii ani, s-a intamplat exact contrariul: sub pretextul repararii si securizarii lor, multe dintre traseele "clasice" in care s-ar fi putut folosi protectii mobile au fost complet echipate si aseptizate, devenind un fel de alternativa outdoor la panoul de catarare din sala.

Din aceasta cauza, in conditiile actuale, in care se pierde din vedere pluralismul disciplinelor din catarare, a devenit foarte necesara o schimbare radicala de mentalitate: stilul ascensiunii trebuie sa devina mai important decat orgoliul cataratorului.

Aceasta motivatie bazata pe "calitatea experientei si pe felul in care se rezolva o problema" (UIAA Mountain Ethics Declaration) ar putea duce in timp la recuperarea - cel putin partiala - a stancii deteriorate prin montarea excesiva a protectiilor fixe si la cristalizarea unor stiluri de catarare curate, bazate pe niste seturi de reguli clare, care sa fie in ton cu etica alpina moderna

In acest context, catararea trad si escalada sportiva nu se exclud reciproc. Cele doua discipline pot coexista, este nevoie doar ca practicantii lor sa inceapa sa se respecte unii pe altii si impreuna sa respecte stanca pe care se catara.

25 iulie 2010

Inca un traseu de escalada in cheile Folea: Gecko, 6c, 25 m

In blocul in care locuiesc eu, de vreo doua luni incoace este ca la nebuni. Vecinii mei s-au inarmat cu masini de gaurit rotopercutante si de dimineata pana seara sparg norma la gaurit betoane. N-am mai suportat zgomotul si, desi s-au anuntat din nou ploi (obisnuitul cod portocaliu de week-end din vara asta), am fugit spre linistea din cheile Folea.

Am zis cumva liniste ? Se pare ca in mod straniu am devenit dependent de zgomotul rotopercutantelor vecinilor mei, altfel de ce as fi luat cu mine Hilti-ul si o traista de spituri ?!



Sambata dimineata am urcat traseul Victoras, cu intentia sa curat ierburile de deasupra top-ului actual si sa mai lungesc traseul cu inca vreo 7-8 m, dar dupa jumatate de ora de scormonit in pamantul ud din fisura am renuntat. Poate alta data...

In continuare, mi-am indreptat atentia spre traseul de escalada pe care il credeam posibil pe fatza din dreapta. Am pus o mansa si dupa ce am facut cateva incercari pe diferite variante, s-a dovedit ca traseul nu este numai posibil, ci si foarte frumos. Am montat un top cu lant "Fixe", am legat de el corzile (tot fixe...), iar la coborare am mai curatat cateva prize. Dupa ce mi-am pregatit sculele pentru montarea spiturilor... a inceput un potop cu trasnete si tunete de se zgaltzanau peretii.

Noroc ca n-a tinut mult... doar vreo doua ore, timp in care am stat in pestera de vis-a-vis de traseu, uitandu-ma cum curge apa pe peretii din chei. De plictiseala, aproape ca incepusem sa regret ca m-am lasat de fumat de aproape un an...

Imediat ce s-a oprit ploaia, am pornit plin de elan la montarea spiturilor, grabit sa echipez traseul inainte sa inceapa o noua repriza diluviala. Avantul mi s-a domolit brusc atunci cand am inceput sa urc pe corzile ude, din care imi storceam pe piept cate un litru de apa mocirloasa si rece la fiecare miscare a blocatoarelor.

Ma hotarasc totusi sa continui, ajung in pozitia din care vroiam sa montez primul spit... si observ ca burghiul din Hilti este de 12 mm, iar tijele sunt de 10 mm.

Cobor, schimb burghiul, urc la loc...

Mai montez cateva spituri, se termina acumulatorul si desigur, celalalt acumulator incarcat este jos, in grota de la baza traseului, la adapost de ploaie!

Cobor, schimb acumulatorul, urc la loc...

Intr-un tarziu, reusesc sa montez toate cele zece spituri si fac rapelul final, in timpul caruia reusesc sa-mi storc pe haine si pe echipament si ultimii litri de apa ramasi in corzi. Dar traseul este frumos, asa ca merita !

Cu toate turele astea sus-jos, poate ca traseul trebuia sa se numeasca Yo-yo, dar cred ca numele Gecko este mai potrivit: in treimea superioara, in timp ce te cateri la limita aderentei pe o serie sustinuta de scurse - si la maini si la picioare - incepi sa invidiezi faimoasa soparla, care este capabila sa mearga fara efort pe pereti netezi sau chiar pe tavan.

Asadar, traseul se numeste Gecko, are cam 6b+ sau poate 6c ?!), 25 m si incepe la 4-5 m in dreapta traseului de trad "Victoras", in peretele aflat pe malul drept al raului Olanesti, in amonte de zona Explorer (cea cu traseele usoare de escalada).



Traseele Victoras (5c, trad) si Gecko (6c+, sport)
(Click pentru imaginea marita)



In prezent, cele mai dificile trasee de escalada din Folea sunt Plimbare prin parc, Gecko, Calypso si Penelopa (acestea doua pot fi urcate si numai pana la jumatate, ca trasee de 6a+ sport sau trad, cu retragere din topurile intermediare aflate la 30-35 m).

Dintre traseele de trad, cele mai dificile sunt Circe (6b) si Tr. Helios (6b), urmate de Selena, Ulysse si Cyclop cu 6a+.

Descrieri si fotografii ale traseelor enumerate pot fi gasite ceva mai jos in aceasta pagina (pentru selectarea articolelor respective, click pe eticheta "cheile Folea").

Topoul existent pentru cheile Folea a devenit incomplet si cuprinde informatii eronate despre unele trasee, asa ca intentionez ca data viitoare cand merg acolo sa fac fotografiile necesare, apoi sa pun toate informatiile la un loc si sa fac un topo actualizat al intregii zone.

19 iulie 2010

Proiecte in cheile Folea


De ceva vreme ma tot uit la liniile de trasee de pe peretele aflat in amonte de peretele Explorer (cel cu traseele multe si usoare echipate in 2005), dar pana acum n-am apucat sa urc decat traseul Victoras (trad, 6a).

Imediat in dreapta acestuia, pe fatza, se afla o linie foarte frumoasa de escalada, care iese cam la 7a (am urcat-o in mansa din topul tr. Victoras) si pe care vreau sa o echipez data viitoare cand merg acolo.

In dreapta acesteia, ar mai fi posibila o linie de trad, pe o fisura continua care nu se vede in fotografia de mai jos, dar bolovanul enorm marcat cu galben pare ca leviteaza... nu-mi dau seama ce-l mai tine agatat acolo, asa ca mi-a fost frica sa-l ating.

In stanga, un alt posibil traseu de trad (cel marcat cu portocaliu) urca pe o fisura larga care surplombeaza in jumatatea superioara. Din pacate, o sa trebuiasca sa fortez linia in catarare artificiala, ca sa curat mai intai iarba si pamantul de la iesire si sa-i montez un top si abia dupa aceea o sa pot sa-i fac premiera in catarare libera...

Si mai in stanga, mai este o fisura superba (cea marcata cu verde) care se anunta foarte dificila. Dupa cum imi dau eu seama de jos, protectiile pe care le pot folosi in prima jumatate sunt Big Bros si friend-uri mari, dar nu prea sunt pozitii pentru montarea lor. Din fericire exista doi bolovani incastrati in fisura peste care este posibil sa pot pune cate un anou, asa... la repezeala.


Proiecte in cheile Folea
(Click pentru imaginea marita)


27 aprilie 2010

Catarare la Shumen, Bulgaria

De cand am descoperit Facebook, n-am prea mai scris nimic pe blog dar incerc sa repar asta...

Week-end-ul trecut am plecat in explorare la Shumen, la indemnul unor amici carora le-au placut traseele de catarare de acolo. Distanta este de 170 km, iar drumul trece pe la Russe - spre Varna din soseaua de centura - pe langa Razgrad, apoi se traverseaza orasul Shumen pana la Divdiadovo.

In zona sunt mai multe faleze, dar una singura are trasee echipate: 15 sau 16 linii cu grade de la 5+ pana la 8+ De fapt, gradele nu se prea potrivesc cu dificultatea reala a traseelor, probabil ca au fost stabilite dupa invatarea "pe de rost" a traseelor, care au destul de multe prize ascunse.


Aceasta caracteristica se datoreaza si rocii, care este un fel de gresie calcaroasa (sau calcar grezos ?!) foarte aderenta pe care n-am mai intalnit-o in alta parte. Din pacate, echipatorii au sapat destul de multe prize si au cam stricat si stanca si traseele.



In doua dintre trasee (cu grade de 6 pana la 6+) am folosit protectii mobile, ignorand ancorele chimice cu care erau echipate, iar un altul cred ca l-am urcat in premiera pe linia unei fisuri clare, care ducea catre topul altui traseu.


Ziua a fost destul de placuta, ne-am catarat la greu, dar cred ca nu prea mai avem ce cauta pe acolo. Traseele nu prea merita drumul de 180 km: sunt putzine, scurte si multe dintre ele au prize sapate :o(